Comunicat OAR septembrie 2004
Ordinul Arhitectilor din Romania a luat cunostinta de stirea comunicata in mass media privind atribuirea terenului din interiorul Parcului Carol pentru amplasamentul Catedralei Patriarhale.

Suntem indrituiti sa declaram ca Ordinul Arhitectilor din Romania s-a pronuntat pentru conservarea Parcului Carol in integritatea sa, monument istoric protejat de lege si confirmat prin Ordinul privind aprobarea Listei monumentelor istorice, publicat in Monitorul Oficial 646 bis din 16 iulie 2004. Conform pozitiei 1303 din Ordinul amintit, cod B-II-a-A-19016, Parcul Carol este delimitat de Piata Libertatii, strada General Candiano Popescu, Calea Serban Voda, strada Cutitul de Argint si strada dr. Constantin Istrati.

Ordinul Arhitectilor sustine construirea Catedralei Patriarhale pe un alt amplasament, altul decat in Parcul Carol. Aceasta pozitie oficiala a Ordinului Arhitectilor din Romania a fost adoptata si reconfirmata de Consiliul National, for de conducere al OAR, in sedintele din 22 martie si 27 septembrie 2004.
Orice informatie contrara opiniei mai sus exprimate este inexacta si contravine deciziei profesionale a breslei arhitectilor

Salvati Parcul Carol!

Pentru a pastra Parcul Carol, monument istoric in integralitatea sa, Ordinul Arhitectilor din Romania a colaborat cu societatea civila reprezentata de asociatia "Solidaritatea pentru Liberatatea de Constiinta". www.humanism.ro

Interviu cu D-l Şerban Sturdza, preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România (OAR); Observator cultural nr. 213/23.03-29.03.2004

Domnule Şerban Sturdza, în calitate de architect, o profesie căreia îi sunteţi dedicat întru totul, cum priviţi planul de a muta din loc monumentul din Parcul Carol pentru a face loc unei alte construcţii?
Translarea unor bunuri imobile, care a facut de multe ori mândria performanţelor tehnice – mă refer aici la mutarea si translarea de pe amplasamentele iniţiale a unor biserici din Bucureşti - nu a adus vreo contribuţie, nici civilizaţiei, nici culturii româneşti, şi cred din punctul acesta de vedere, gestul, de fiecare dată când a fost făcut, a reprezentat pe de-o parte o ambiţie tehnologică, dar pe de altă parte un fel de act cu nuanţe exhibiţioniste, care intra cel puţin în conflict cu confortul urban. Şi mă refer la confort urban şi – revin la termenul imobil - la faptul că arhitectura lucrează cu imobile, obiecte care stau la locul lor şi care, de fapt, constituie repere. Dintr-o astfel de perspectivă, nu poate fi acceptat în viitor, cred eu personal, că un monument cum e cel al arhitectului Cucu, acest fost monument al comunismului, să fie mutat. El reprezintă o relaţie cu locul, iar gestul este mai mult unul de neputinţă decît de putinţă. Când nu ştii cum să rezolvi lucrurile, le muţi în altă parte şi o iei de la început. Tot referitor la acest monument, pentru ca am impresia că de la el va începe acţiunea, prin demolare, demontare sau mutare, trebuie să spun că în comunism, ca în orice alt regim, s-au facut lucruri proaste, dar şi lucruri bune. Ca în oricare breaslă, un om care creează, un autor care se exprimă, chiar dacă are interdictii nenumărate, găseşte până la urmă o cale, şi câteodată demersul este suficient de articulat încât obiectul rezultat să fie coerent. Este şi cazul acestui monument. Nicolae Cucu este un architect notabil, o personalitate recunoscută, iar obiectul pe care l-a realizat este un obiect valabil, indiferent în ce epocă a fost facut. El rezistă din punct de vedere al valorii arhitecturale în timp. Or, a uita acest fapt cred că reprezintă o pierdere pe termen lung pentru memoria şi posibilităţile intelectuale ale autorului. Pe de altă parte, există arhiva Cucu, descoperită într-un garaj de unul din confraţii mei, şi ca în cadrul acestei arhive există elemente foarte interesante pentru monument. Or, analizându-le chiar superficial, am constata că translarea monumentului, sau demontarea şi remontarea lui, reprezintă un efort extrem de substanţial din punct de vedere financiar şi tehnic. Dacă e cazul sau nu să facem un asemenea efort, rămâne să fie discutat de o comisie sau de persoanele avizate care studiază problema, dar la prima vedere pare un nonsens să-l muţi. Dacă s-ar pierde monumentul, cred că pentru zestrea noastră şi aşa săracă ar fi o pieredere.

 Pierdere care ar afecta si arhitectura Parcului Carol?
Parcul Carol reprezintă un ansamblu coerent de efort peisagistic si architectural pe care îl găseşti destul de rar în Bucureşti şi, din acest punct de vedere, în economia gesturilor pe care urmează să le facem pentru ca Bucureştiul să evolueze, cel puţin din perspectiva profesiei mele, este un gest contraproductiv. Cu alte cuvinte, dacă trebuie să consumăm energie, probabil că ar trebui s-o consumăm în altă parte. De bine de rău, parcul are calităţile lui. Aici nu discut de faptul că este un sit protejat, că legea îl apără sau nu. În conştiinţa bucureştenilor - care reprezintă o realitate foarte importantă - el constituie un element bine definit şi caracteristic. Şi mă întreb dacă este cazul ca el să fie deranjat.

 Tot în opinia profesionistului, este Parcul Carol amplasamentul ideal pentru a găzdui noul ansamblu patriarhal?
Catedrala Patriarhală, sau a Neamului, sau cum doreşte sa fie numită, este un gest legitim. Nu-mi dau seama dacă, odată acceptat acest gest, nu ar trebui să ne gândim la context şi dacă, fiind ea o construcţie reprezentativă, n-ar trebui sa facă parte dintr-un ansamblu care să fie mult mai puternic irigat de intresul social, adică să ocupe un loc mult mai central, mai circulat, mai în viaţa zilnică decât acest amplasament. Acesta mi se pare oarecum marginal. Eu l-aş vedea oriunde în forfota mulţimii, acolo unde poţi oricând să intri ca să te reculegi. Dar dacă aş spune “în locul Ateneului” v-aţi supăra cu toţii! Probabil însă că din punct de vedere al accesibilităţii, locul pare mai plauzibil.

 Aţi vorbit pînă acum doar în nume personal. Reprezentaţi totuşi un puternic corp profesional care nu poate rămâne indiferent la planuri de asemenea amploare care vizează chipul oraşului.
Da, şi aş vrea să clarific ce înseamnă poziţia Ordinului Arhitecţilor, al cărui preşedinte sunt, deocamdată. Ordinul Arhitecţilor a avut pe parcursul dezbaterii despre catedrală şi despre concursuri o atitudine destul de clară, contrar a ceea ce s-a afirmat de mai multe ori. Şi anume: a fost părtaş la intenţia de a se organiza un concurs de proiecte, a trimis oameni care să facă tema program la concursul pentru amplasamentul anterior, a avut repezentanţi în juriul acelui concurs, tocmai în intenţia declarată de a susţine un gest de arhitectură majoră. În momentul în care, din motive care ne scapă, amplasamentul a fost mutat, acelaşi Ordin al Arhitecţilor, reunit la o discuţie mult mai largă cu reprezentanţii Universităţii de Arhitectură Ion Mincu şi ai Uniunii Arhitecţilor, şi-a manifestat rezerva faţă de acest amplasament. Motivele sunt uşor de demonstrat şi ţin de funcţionalitate, de prezenţa acestui important obiect de arhitectură în cadrul de oraş, şi de ceea ce ar putea să însemne un ansamblu architectonic.

 Atunci, ca şi acum, OAR consideră că Parcul Tineretului, sau mai exact capul de perspectivă nord-sud de pe bulevard, ar fi putut fi un amplasament mai potrivit. La fel ar fi putut fi şi Mânastirea Văcăreşti, sau ce a rămas din ea. În acest sens, există încă de anul trecut o scrisoare deschisă, semnată de instituţiile amintite. Din punctul de vedere al dreptului de autor, al valorii arhitecturale şi al operei de arhitectură mă simt dator să susţin că obiectul realizat de arhitectul Cucu va trebui respectat în continuare. Pentru că altfel o să ne întrebăm dacă nu cumva şi obiectelor care vor fi puse acolo după ce el va fi mutat nu le va veni rândul să fie demolate de către alţii, de către copiii noştri. Gestul de a demola pentru a edifica este de la bun început un gest care pune sub semnul întrebării încrederea. Şi – chiar dacă la prima vedere pare ceva neimportant – cred că reacţiile publicului, precum şi cele ale arhitecţilor, care de multe ori sunt contradictorii, dar de data aceasta au fost aproape unanime, fac să existe rezerve asupra acestei plănuite construcţii.

Nu vă temeţi că, avînd în vedere polarizarea dezbaterii între Biserica Ortodoxă Româna şi oponenţii şantierului din Parcul Carol, o atare opinie v-ar putea arunca în categoria „duşmanilor” noii ctitorii creştine? 
Noi nu pornim de la ideea ca nu e nevoie de catedrală. Este nevoie, şi chiar cred că se va edifica construcţia. Chestiunea care se pune aici e modul în care îşi asumă o societate această necesitate, cum găseşte modalităţile cele mai convenabile de a duce gestul la bun sfârşit. Discursul nu este “Nu vrem catedrala”, ci “Vrem catedrala, dar cum s-o facem?”. Noi nu suntem duşmanii acestei iniţiative, nici pe departe. Vrem doar să găsim o modalitate care întruneşte cât mai multe păreri, pentru ca doar se numeşte „a neamului” şi ar trebui să vină şi din convingerea oamenilor. A deplasa însă discuţia spre o luptă între duşmanii catedralei şi prietenii catedralei, cred că e o greşeală.

 a consemnat Domnica Macri